Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
O poezi minunata care m-a facut sa visez si sa simt si eu acel dor puternic pe care l-a simtit poetul cand a scris-o. Aveam doar 14 ani cand am citit pentru prima data aceasta poezie. Poezia a trezit in mintea mea imaginea feerica a codrului scaldat in parfum dulce de tei si a iubitei, acea tanara cu fruntea alba si parul galben care apare in majoritatea poeziilor lui Eminescu, acea fata inocenta din Ipotesti cu care poetul se plimba seara prin codru, pana la lacul cu nuferi galbeni, acea copila frumoasa si la trup si la suflet ca un inger care a murit la doar 19 ani lasandu-l pe poet indurerat si marcandu-i toata creatia. Poezia "Dorinta" a creat in mintea mea o imagine minunata a naturii si a iubitei, imagine pe care am simtit sa o astern pe hartie, in felul acesta realizand o serie de desene si picturi. Am aceste desene si picturi pe blogul meu http://desene-picturi.blogspot.com
RăspundețiȘtergere